Dincolo, în adâncul nostru
initiere in meditatie
selectie de fragmente din cartea cu acelasi titlu
publicatã de Editura Herald (august 2008)

de Alphonse si Rachel Goettmann

 

Adevărata dimensiune a omului

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie. Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva. Deja Viktor Frankl recunoştea în aceasta „nevroza existenţială.

Într-un anumit fel, este impulsul Fiinţei. Prin nostalgia lui, omul actual presimte, în secret, existenţa unei plenitudini eliberatoare, dincolo de orice „a avea, a putea, a şti” care înlănţuie şi reduc eul lui la zădărniciile lumeşti. El presimte posibilitatea de a fi un cu totul altul într-o transformare niciodată terminată, precum şi existenţa unui sens dincolo de toate sensurile şi non-sensurile tuturor dreptăţilor şi nedreptăţilor, aşa cum le înţelege doar raţiunea lui. El presimte, în definitiv, existenţa iubirii dincolo de orice iubire particulară, independentă şi capabilă să zămislească independenţa, dincolo de orice singurătate depopulată.

Nostalgie a infinitului pe care nimic din ceea ce este finit n-o va putea satisface vreodată, ea este semnul unui Altceva… Dar acest dincolo nu este niciodată un altundeva: el este în adâncul omului, este propria lui profunzime. O profunzime care totuşi îi scapă şi pe care nu o poate cuprinde cu conştiinţa lui raţională, care măsoară şi defineşte. El o presimte doar. Este o intuiţie a Fiinţei care nu are nimic în comun, ba dimpotrivă, cu logica eului obiectivant şi cu nimic din lucrurile de care acesta se cramponează. Intuiţie tot mai puternică şi mai exigentă pe măsură ce o nouă conştiinţă sapă, nu în raţiunea ci în inima omului. Şi iată-l că începe să ia în serios momentele privilegiate ale vieţii lui, scurte şi fulgurante. Momente despre care păstrează o amintire de neşters: ziua, ora, locul precis în care prezenţa Fiinţei l-a traversat ca o lumină, i-au marcat definitiv memoria. Fiecare dintre noi îşi reaminteşte aceste puncte luminoase care presară astfel existenţa noastră. Brusc şi într-un mod cu totul neaşteptat, fără nici o legătură, suntem transplantaţi într-o cu totul altă realitate, uluitoare. Aceasta poate dura câteva secunde numai, dar ştim că o altă dimensiune, care nu are nimic de a face cu spaţiul şi timpul, tocmai ne-a atins.

Ocazia este adeseori insignifiantă; totuşi, omul face de multe ori experienţa aceasta, când se loveşte de limita extremă a raţiunii sale existenţiale, zidurile micului său eu, şi când nenorocirea îl scufundă într-o noapte de deznădejde: el poate fi literalmente sesizat de această lumină şi poate fi proiectat în afara oricărei angoase, lipse de sens sau singurătăţi!

Pericolul este acela de a ne opri pur şi simplu la o experienţă şi de a spune „a fost bine, a fost minunat!”, fără a fi conştientizat despre ce este vorba. N-ar mai rămâne decât o amintire, extraordinară fără îndoială, dar numai o amintire… când, de fapt, a fost vorba de o chemare spre celălalt tărâm: omul s-a văzut, pentru o clipă, un cu totul altul, cel care este într-adevăr, şi cel care este chemat să devină. De acest răspuns depinde fericirea lui.

....

O cale privilegiată –meditaţia

Nimic nu descrie mai bine iubirea de neconceput a lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit ca parabola fiului risipitor, îndepărtarea şi întoarcerea acestuia, uimitoarea Bucurie din chiar inima dramei. Este istoria fiecăruia dintre noi, parabola prin excelenţă a actului meditativ, ar trebui s-o purtăm în inima noastră, să o „rumegăm” pentru a o putea trăi. Nu există nimic mai minunat în toată Biblia! Şi cel care începe s-o trăiască simte curând sărbătoarea care se pregăteşte în forul lui interior, re-crearea de sine prin acţiunea de necuprins, inexplicabilă a Domnului prezent. La cel mai mic semn de pocăinţă, de cum întoarcerea noastră se amorsează şi chiar dacă suntem încă departe, Tatăl ne zăreşte şi, mişcat de compasiune, fuge şi se aruncă de gâtul nostru pentru a ne îmbrăţişa îndelung… „Repede, aduceţi cea mai frumoasă haină să-l îmbrăcăm cu ea, spune el, … să mâncăm şi să ne veselim, căci fiul meu care era mort a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!” (Luc 15,11-32)

Reducerea omului la „eul” său raţional şi obiectivant, exclusiv funcţional şi utilitar, a introdus marea sciziune în el...

Unitatea fiinţei este întreruptă şi conştiinţa de a aparţine unui Tot nedivizat, deschiderea spre dincolo din adâncul lui, unde omul îşi are originea şi de unde se primeşte, s-a pierdut. Ancorarea lui nu mai este în Absolut. Divizat în sine şi în consecinţă separat de restul universului, al cărui rezumat era el însuşi într-un anume fel, separat de la Sursa de viaţă, el s-a întors spre „micul eu” de suprafaţă care exacerbează voinţa lui proprie. Şi iată că domeniul nelimitat al misterului lui devine o închisoare minusculă în care el, singur, ajunge să se adore pe sine însuşi! Descentrat fiind de Dumnezeu, concentrat asupra sa, omul se situează pe sine însuşi ca scop ultim al vieţii lui. „Patimile au intrat toate în suflet odată cu autarhia” , spune Teofan Zăvorâtul [1] .

Duhul, separat de Dumnezeu şi ne mai hrănindu-se din El, parazitează sufletul, hrănindu-se din acesta. Dar sufletul, negăsind decât vidul acolo unde Dumnezeu transmitea plinătatea vieţii Lui, parazitează la rândul lui corpul şi caută plăcerile trupului. Mai mult, corpul însuşi, Templu profanat de acum, ne mai locuit de Sfântul Sfinţilor, este literalmente ca şi aruncat în afară, extravertit prin toţi porii şi prin cele cinci simţuri, dedat avariţiei şi posesiunii, parazitajului universului ambiant şi al cosmosului întreg.

…

... A „păcătui”, într-unul din sensurile lui etimologice, înseamnă a rata ţinta, a se înşela asupra direcţiei şi deci de a rata scopul…

Omul care s-a separat astfel de rădăcinile lui în divin, de dincolo din adâncul lui însuşi, nu mai trăieşte decât în dimensiunile reduse ale spaţiului şi timpului (dimensiunea orizontală) cu o conştiinţă redusă la „micul lui eu”. El a încetat să fie om şi nu mai este decât individ. Şi-a pierdut dimensiunea lui esenţială, de dincolo de spaţiu şi de timp, cea care îl constituie ca persoană. Va putea acest om să fie vreodată fericit?

…

Fără a renaşte pe un alt plan de conştiinţă decât cel al eului raţionalist, nu se intră în contact cu această realitate ale cărei însuşiri şi semnificaţii sunt complet noi, adică despre care nu ne putem face o idee plecând de la ideile noastre (Ef 3,20). De aceea convertirea, marea întoarcere a fiinţei, până la moartea ego-ului, este cheia de boltă a întregului mesaj biblic ca şi a mesajului celorlalte religii. O experienţă uimitoare pe care fiecare este invitat să o facă: „Veniţi şi vedeţi” (Io 1,39). Ea este turnanta vieţii, care ne dă în sfârşit „urechi de auzit, ochi de văzut şi inimă pentru a înţelege (Mt 13, 13-15)”.

...

Dorinţele mele şi tendinţele mele sunt temple ale Infinitului, nimic altceva nu le va putea satisface vreodată.

Această constatare este un pas important pe Calea maturităţii.  Acolo regăsesc astfel şi unitatea: în fond nu am decât o singură dorinţă, o singură tendinţă, aceea de-a întâlni infinitul. Astfel, din adâncul fiinţei mele, trebuie mers până în adâncul tuturor lucrurilor: refuzând suprafaţa iluzorie a plăcerii exterioare voită pentru ea însăşi şi întâlnind în profunzimea lor o cu totul altă experienţă decât cea a autosatisfacţiei. Astfel cel mai mic pahar de vin poate fi ocazia unei înec a micului eu sau senzaţia lui Dumnezeu… Relaţia sexuală poate fi ultima dintre pornografii sau experienţă a Transcendenţei, cea mai bulversantă… Simpla privire poate fi adulter în dorinţă sau contemplaţie… Tot ceea ce faceţi, tot, spune sfântul Pavel, poate revela slava lui Dumnezeu dacă pe aceasta o căutaţi! Slava lui Dumnezeu, este Prezenţa Lui în toate, sensibilă şi oferită. „Dumnezeu devine de acum totul pentru tine, pentru că El este pentru tine esenţialul lucrurilor pe care le iubeşti (sfântul Augustin).”

Această perspectivă ne introduce într-un nou stil de viaţă. A ne transforma pe noi înşine astfel încât orice loc, orice situaţie sau activitate să devină o ocazie pentru noi de a intra în contact cu misterul nostru cel mai profund sau cu misterul lucrurilor şi persoanelor cu care avem de a face. Cotidianul, exteriorul devine astfel puţin câte puţin o sursă interioară, un spaţiu de noi descoperiri, şi, din gestul mecanic, aparent fără interes, poate ţâşni o transformare a surprinzătoare a omului în întregime. El iese din cercul infernal şi închis al monotoniei cotidiene. Focul patimilor, eliberate astfel de întoarcerea spre sine, se focalizează acum cu tot atâta violenţă şi exclusivitate asupra singurului lor Bine: Cristos. Ele ştiu: „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin violenţă (străduinţă, năvală cf. trad.în rom., n.t.) şi cei violenţi au parte de ea” (Mat 11,12). Nimeni n-a exprimat mai bine decât Pavel această fascinaţie: „Îmi continui alergarea, străduindu-mă s-o apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Cristos Isus… Merg drept înainte, tinzând din toată fiinţa mea şi alerg spre ţintă.” (Fil 3,12-13).

...

În toate, aceasta este învăţătura comună a maeştrilor spirituali, începând cu Grigorie de Nyssa, care rezumă o întreagă tradiţia în acest sens dinainte şi de după el, trecând prin Ioan al Crucii şi până al Teilhard de Chardin care descrie atât de bine, om de ştiinţă fiind, diafania Fiinţei răspândită peste tot şi care se oferă simţurilor noastre până la a ne ameţi… Grigorie Sinaitul spune că cel care nu-l atinge pe Dumnezeu cu toate simţurile lui nu are încă viaţă spirituală, iar Teofan Zăvorâtul crede că acesta nu este nici măcar creştin, chiar dacă poartă numele! „Tot ceea ce cade sub simţurile noastre, spune acesta din urmă, trebuie să fie tradus degrabă şi să se obţină astfel conţinutul lui nevăzut…” Fără numinos, această flacără a lucrurilor, toate nu sunt decât bule la suprafaţa neantului, dar pentru cel care pătrunde prin  aparenţa lucrurilor spre incandescenţa lor interioară, dioratikos, cum o numeau Părinţii, fiecare bulă a suprafeţei, fiecare val este legat la profunzimea misterioasă a oceanului, şi toate îi povestesc slava lui Dumnezeu (Ps 104) şi cântă poemul veşnicei Prezenţe…

….

Meditaţia va deschide treptat o breşă extraordinară în zidul împrăştierii continue ale celor cinci simţuri ale mele; dar ea riscă să se închidă foarte repede sub povara implacabilă a datoriilor, a lucrărilor, a grijilor şi obiceiurilor mele, a problemelor mele foarte importante şi a zdruncinăturilor neîncetate ale multiplelor mele patimi… Trebuie minată această proiectare a mea spre exterior: şi anume oferind, acestui deşert al non-fiinţei, oaze…, marionetei asfixiate şi trăind în afara ei, guri de aer pentru a respira…! Iar acest prim pas est extrem de simplu, cunoscut de toate tradiţiile, pentru că duce la bulversări uriaşe. Constă în a ne opri, fie şi numai pentru câteva secunde, la fiecare oră sau tot la două ore, acolo unde suntem şi orice am face, pentru a lua din nou cunoştinţă de noi şi a ne interioriza. Acestea este de ajuns. Dar meditantul nu se va mulţumi cu atât. El ştie că trebuie să respire adânc de mai multe ori, să se  redreseze în verticala justă, apoi să se destindă, lăsându-se în umeri şi să se centreze din nou în centrul de greutate: expirând foarte puternic ca pentru a sufla într-o lumânare. Nimic altceva nu dă manierei mele de a fi o schimbare radicală şi nu mă face să trec instantaneu de la distragere, dezordine şi incoerenţă la unitate şi prezenţă, ca aceasta. Sunt din nou în mine, înrădăcinat, recules. Iar dacă mai am câteva secunde şi, cu un pic de exerciţiu aceasta se va face în acelaşi timp, pot merge mai departe: să iau din nou cunoştinţă de Cel care locuieşte acest templu astfel construit, să mă abandonez în mâinile Lui sau să-mi aduc aminte de Numele Lui, sau să mă las umplut de un sentiment de iubire faţă de Dumnezeu, ceea ce Teofan considera ca fiind regula care înlocuieşte toate celelalte reguli…

...

Meditaţia este chiar locul în care ne exersăm, prin abandonare şi coborâre, la această coborâre după ce am fost pe nedrept înălţaţi de orgoliul nostru. Dar important este ca aceasta să se trăiască într-o conştientizare tot mai clară şi să rezulte de aici o atitudine subiacentă pentru întreaga noastră viaţă, aprofundată mereu.

...

Cu cât ne apropiem mai mult de Cristos, cu atât mai mult luăm cunoştinţă de îndepărtarea noastră de El şi de nivelul la care suntem purtători ai răului sub toate formele lui. Cel mai mic lucru pe care-l facem este amprentat de orgoliu, dincolo de cel mai mic detaliu al acţiunii sau al comportamentului nostru, se strecoară inconştient dorinţa de a fi văzut. Iar de când începem să ne dăm importanţă se deschide în noi abisul neantului. Dumnezeu este dat afară…

Prima condiţie pentru vindecare este recunoaşterea şi acceptarea deplină. Departe de a căuta în meditaţie nu ştiu ce puteri sau daruri, trebuie să intrăm acolo şi să ne apropiem de Dumnezeu ca şi ultimul dintre păcătoşi şi să nu aşteptăm altceva decât iertarea Lui. Cel care intră în Lumina acestui mister nu se mai lamentează din  cauza „relelor” meditaţii în care nimic nu merge, în care totul se seamănă cu ariditatea unui deşert sau cu harababura unui bâlci. El ştie despre ce este vorba acum. N-a spus Domnul profetului Osea că îl va conduce pe Israel în pustie şi în locuri aride pentru a-i vorbi inimii lui şi pentru a face legământ de credinţă cu el? (Osea 2,16-22) Dar numai după ce l-a despuiat, prin suferinţă, de toţi dumnezeii falşi cu care se înşela… Faptul că nu ne vedem păcatul  este un bun test pentru detectarea imensităţii orgoliului nostru! Nimeni nu este niciodată fără păcat, oricine pretinde contrariul este un mincinos, spune sfântul Ioan (1Io 1,8). Tocmai aceasta este tragic: că nu avem nici măcar cunoştinţă de impuritatea funciară a gândurilor noastre, a privirilor, a cuvintelor, a dorinţelor noastre…

...

Dacă nu am dragoste nu sunt nimic

Tocmai această iubire nebună a lui Dumnezeu pentru om caracterizează meditaţia. „meditaţia este explozia Iubirii” spune Krishnamurtî  care se referă totuşi la o cu totul altă tradiţie! Iubirea este semnul oricărei meditaţii autentice, esenţa ei chiar, şi a medita înseamnă mai întâi a te învălui cu mantaua Iubirii pentru a te lăsa pătruns de ea. De aceea, pentru a relua o expresie a Terezei de Avila, nu trebuie atât să ştii mult despre meditaţie, cât mai ales să iubeşti mult. Nici o tehnică nu va duce nicăieri dacă nu este susţinută pe de-a întregul de Iubire. A medita înseamnă a iubi, înseamnă a scrie o istorie de Iubire după modelul Bibliei, înseamnă a ne oferi corpul nostru ca loc al acestei istorii sfinte…

Numeroşi sunt cei care meditează pentru tot felul de raţiuni, repliaţi asupra lor înşişi ca şi persoana cochetă în faţa oglinzii ei, aflată la pândă în aşteptarea efectelor care ar putea îmbunătăţi frumuseţea ei… şi numeroase sunt organismele mercantile care nu cer mai mult decât să se îmbogăţească pe socoteala unei asemenea dorinţe! Dar experienţa arată că acest comerţ este joc al diavolului şi că Narcis care îşi sculptează propria sa statuie o va vedea într-o zi prăbuşindu-se în neant sub povara orgoliului lui… Constatarea este clară, experimentală, aproape un fapt de laborator: nu există realizare de sine, nici vindecare durabilă a omului fără iubire. Din contră: se ştie acum după ani întregi de practică că terapiile exclusiv psihologice sau dând acces la stări de conştiinţă deschid spre o nostalgie inconsolabilă, ducând chiar la leziuni fiziologice, şi că singurul factor terapeutic este Iubirea, pentru că numai Ea atinge profunzimea omului! Totuşi, este adevărat, efecte pot fi dobândite, şi sunt numeroase, pe toate planurile, pe calea meditativă pe care am descris-o, începând cu vindecări multiple ale corpului şi ale sufletului, până la trezirea unei conştiinţe total necunoscute şi transfigurarea totală a fiinţei; dar cel care face din aceasta scopul lui cade în ultimul dintre fachirisme… Pot cunoaşte şi deţine toate secretele puterii omeneşti, „dacă nu am Iubire nu sunt decât o aramă sunătoare sau un chimval răsunător…Aceasta nu-mi foloseşte la nimic” (1 Co 13,1)… chiar dacă aceasta face mult zgomot!

...

(Selectie de texte din cartea:
Dincolo, în adâncul nostru,
initiere în meditatie,
de Alphonse si Rachel Goettmann,
Editura Herald, Bucuresti 2008,
www.edituraherald.ro .
Sublinierile imi apartin.)